Boala Werdnig-Hoffman

Boala Werdnig-Hoffman

Definiţie clinică

Boala Werdnig-Hoffman (amiotrofia spinală - Spinal Muscular Atrophy, Type I; SMA1) este o boală rară a copiilor mici, care se manifestă prin slăbirea muşchilor şi probleme musculare severe. După vârsta de debut a semnelor clinice şi evoluţia lor, Consorţiul Internaţional a definit trei tipuri de amiotrofii spinale ale copilului: tipul Isau boala Werdnig-Hoffman (cea mai severă formă), tipul II(forma intermediară) şi tipul III, forma cea mai moderată, numită şi boala Kugelberg-Welander.
Este o boală neuromusculară progresivă, rară, caracterizată prin degenerescenţa neuronilor motori. In peste 95% din cazuri ea este determinată de deleţii sau anomalii ale genei SMN1, antrenând un deficit major al proteinei SMN.

Frecvenţa bolii

Boala Werdnig-Hoffman se întâlneşte la 1 din 25.000 de naşteri.

Aspecte genetice

Cauza bolii Werdnig-Hoffman pare a fi o genă defectivă. Toţi oamenii se nasc cu mai multe celule nervoase; celulele în plus şi inutile sunt programate de organism să moară. Copiii sănătoşi au o genă care este capabilă să comunice organismului momentul când au murit suficient de multe celule. Copiii născuţi cu boala Werdnig-Hoffman nu au această genă: celulele nervoase continuă să moară până în momentul în care organismul şi muşchii sunt afectaţi.

Semne clinice

Copiii cu boala Werdnig-Hoffman sunt de obicei diagnosticaţi înainte de vârsta de 6 luni. Le poate merge bine timp de câteva luni, dar apoi încep să aibă probleme de mişcare şi de alimentaţie. Aceştia nu îşi vor mai putea ţine sus capul, sau nu îşi vor mai putea întoarce capul. Pot apărea următoarele manifestări clinice:
• Muşchi slăbiţi
• Tonul muscular scăzut (hipotonie)
• Dimensiuni scăzute ale muşchilor (atrofiere)
• Reflexe osteotendinoase diminuate sau absente
• Mişcări slabe ale articulaţiilor (contracţii)
• Respiraţie neregulată
• Cutie toracică în formă de clopot
• Mişcare greoaie a degetelor de la mâini şi de la picioare
• Mişcări înainte şi înapoi a limbii (fasciculaţii).

Stabilirea diagnosticului. Metode de diagnostic

Diagnosticul bolii Werdnig-Hoffman este evocat în cazul unui deficit motor cu predominanţă proximală, simetrică, asociat unei amiotrofii, absenţei sau diminuării marcate a reflexelor osteotendinoase şi prezenţa frecventă a fasciculaţiilor musculare.
Examenul electromiografic (EMG) şi studiul vitezei de conducere nervoasă relevă un tablou de denervare, cu viteze de conducere nervoasă motorie şi senzitivă normale, ceea ce permite diferenţierea unei SMAde o neuropatie periferică senzitivo-motorii.
Punerea în evidenţă a a anomaliei moleculare (mutaţie) a genei SMN, prezentă la 95% dintre pacienţi, permite un diagnostic direct de SMAşi confirmarea diagnosticului clinic. Testarea genetică moleculară a relevat că toate tipurile de SMArecesiv autozomale sunt cauzate de mutaţii ale genei SMN(neuron motor de supravieţuire) din cromozomul 5. Deleţia genei NAIP (proteina inhibitoare neuronală a apoptozei) care este apropiată de gena SMNeste de asemenea asociată cu SMA. Legătura dintre mutaţiile specifice genei SMN şi a genelor apropiate şi severitatea SMAeste încă investigată, prin urmare clasificarea subdiviziunilor SMAeste bazată pe vârsta de apariţie a simptomelor şi nu pe profilul genetic.
Pentru diagnostic, biopsia musculară nu este, de obicei, necesară decât în cazurile la care nu s-a identificat mutaţia genei SMN.

Sfat genetic

Boala Werdnig-Hoffman este transmisă copiilor de la părinţi prin ceea ce se numeşte modelul autozomal recesiv. Aceasta înseamnă că fiecare părinte poartă o genă pentru boală, fără a şti asta (fiecare părinte este heterozigot pentru gena recesivă patologică; el se mai numeşte purtător clinic sănătos). Dacă unul din copii moşteneşte ambele gene cu defect, câte una de la fiecare părinte, acesta va dezvolta boala.
Probabilitatea unui cuplu, având deja un copil afectat, este de ¼ pentru fiecare alt descendent, oricare ar fi sexul copilului.
Depistarea heterozigoţilor a devenit posibilă şi este realizabilă în mai multe laboratoare europene. În acelaşi timp acest test nu poate fi considerat fiabil 100%. Indicarea unui asemenea test trebuie făcută în cadrul unui consult genetic, de către un genetician care cunoaşte bine problema. Boala apare mai frecvent la cuplurile consangvine, când gena este prezentă la un strămoş comun al celor doi parteneri.

Diagnostic prenatal

Este posibil şi se realizează prin metoda directă, analizând exonul 7 al genei SMN(căutarea unei deleţii homozigote). Analiza markerilor polimorfici care flanchează anomalia genică (C212 şi C272) – metoda indirectă, permite excluderea unei eventuale contaminări maternale şi detectarea unei eventuale deleţii de novo.

Evoluţie şi prognostic

La copiii afectaţi de boala Werdnig-Hoffman semnele clinice debutează în primele şase luni de viaţă şi se caracterizează prin hipotonie marcată, evoluţie severă, culminând cu insuficienţă respiratorie gravă, care conduce, de obicei, la deces, în al doilea an de viaţă.
Posibilităţi de tratament, îngrijire şi urmărire
Nu există în acest moment terapie curativă.
Tratamentul bolii Werdnig-Hoffman se concentrează atât pe ameliorarea simptomelor cât şi pe reabilitare. Copiii pot beneficia de fizioterapie şi de dispozitive mecanice care îi ajută să mănânce. Copiii ai căror muşchi sunt prea slăbiţi pentru a putea respira vor avea nevoie de un ventilator.
Până la acest moment, nu există tratament de vindecare pentru boala Werdnig-Hoffman, deşi cercetătorii rămân plini de speranţă. Copiii cu boala Werdnig-Hoffman au o inteligenţă normală. Cel mai mare risc apare atunci când aceştia răcesc sau au o viroză, înrăutăţind muşchii respiratori şi aşa slăbiţi.
Urmărirea atentă şi regulată a funcţiilor respiratorii, a statusului articular, permite evitarea sau retardarea apariţiei complicaţiilor respiratorii (infecţii bronhopulmonare, insuficienţă respiratorie), a retracţiilor articulare sau rahidiene.

Viaţa cotidiană

Diagnosticul timpuriu, consilierea părinţilor şi managementul corect al bolii pot ajuta copiii cu boala Werdnig-Hoffman, mai ales în formele mai puţin severe. În amiotrofia spinală de tip 1 evoluţia este extrem de gravă, complicaţiile imposibil de temporizat şi copiii se pierd la vârste fragede.