Ceaiul negru este o varietate de ceai mai oxidata decat ceaiul verde sau alb. Toate cele 3 varietati de ceai sunt facute din frunze de Camelia sinensis. Ceaiul negru are in general o aroma mai puternica si contine mai multa cofeina decat ceaiurile mai putin oxidate. Sunt folosite 2 varietati de specii, tipul de planta chinezeasca cu frunze mici (C. sinensis sinensis), folosit si pentru ceaiul verde si cel alb, si planta Assamese cu frunze mari (C. sinensis assamica), care era folosita traditional doar pentru ceaiul negru, desi in ultimii ani a fost folosita si pentru producerea de ceai verde. In limba chineza si in limbile influentate cultural, ceaiul negru este cunoscut ca „ceaiul rosu aprins” (紅茶, in chineza mandarina hóngchá, in japoneza kōcha, in coreana hongcha), care reprezinta probabil si o descriere mai precisa a culorii lichidului. Cu toate acestea, numele de „ceai negru” se poate referi la culoarea frunzelor oxidate. In chineza, denumirea de „ceai negru” este folosita la clasificarea ceaiurilor post-fermentate, cum ar fi ceaiul Pu-erh. Totusi, in partea vestica a lumii, „ceaiul rosu” se refera mai mult la rooibos, o planta sud africana. In timp ce, in mod normal, ceaiul verde isi pierde aroma intr-un an, ceaiul negru isi pastreaza savoarea pentru cativa ani. Acesta este motivul pentru care ceaiul negru a fost dintotdeauna un articol de comert, iar caramidele comprimate de cai negru au servit si ca forma de moneda de facto in Mongolia, Tibet si Siberia pana in secolul al XIX-lea. Se cunoaste inca de pe vremea dinastiei Tang ca infuzia de ceai negru era folosita si ca vopsea mediocra pentru tesaturi de catre clasele inferioare care nu isi puteau permite vopsele de o mai buna calitate. Cu toate acestea, departe de a fi un semn de rusine, semnul de „stea maro” al procesului de vopsire era vazut ca fiind mult mai bun decat materialele necolorate si avea o oarecare importanta ca semn distinctiv al claselor inferioare de negustori din perioada dinastiei Ming. La inceput, ceaiul importat in Europa era fie verde, fie semi-oxidat. Abia in secolul al XIX-lea ceaiul negru l-a intrecut in popularitate pe cel verde. Desi ceaiul verde a cunoscut recent o revenire datorita explicarii beneficiilor aduse sanatatii, ceaiul negru ocupa inca mai bine de 90 % din vanzarile de ceai in Vest.