Descrierea speciei. Arbore inalt (25-30 m), destul de raspandit la noi din zona dealurilor pana in cea sub-alpina, alcatuieste uneori mici masive numite mestecanisuri; tulpina puternic ramificata, are scoarta alba si neteda, care se exfoliaza transversal; mugurii foliari sunt ovoid-conici, vascosi. Frunzele sunt petiolate, dispuse altern, cu limbul triunghiular-romboidal, ascutit la varf si dintat pe margini; frunzele tinere sunt lipicioase datorita glandelor ce elaboreaza o rasina cu miros balsamic. Florile sunt monoice, reunite in amenti cilindrici; cei masculini apar inaintea frunzelor, iar cei femeli apar si ei inaintea frunzelor, insa se dezvolta in timpul infrunzirii. Floarea mascula este formata dintr-un periant cu doua piese si 2 stamine, iar cea femela dintr-un ovar, neprotejat de periant.
Produsul vegetal folosit. Frunzele tinere formeaza produsul oficinal (Folium Betulae); ele se recolteaza incepand din mai pana la sfarsitul lui iulie, cand sunt lipicioase si contin cea mai mare cantitate de rezine; se usuca in strat subtire la umbra. Produsul astfel obtinut are miros caracteristic, gust slab amarui.
Principii active: taninuri, acid cafeic, flavonoide, ulei volatil, substante triterpinice, alantoina.
Actiune farmacologica: frunzele de mesteacan au actiune diuretica, fara a produce iritatii renale si diaforetica. Mai au si proprietati coleretice si antiseptice si favorizeaza eliminarea acidului uric si a colesterolului din organism.
Intrebuintari: Infuzia 1-5% se administreaza ca diuretic in edeme de natura cardiaca si renala; ea se prepara in conditii obisnuite astfel: la o cana de apa se adauga o lingura de produs, iar cand temperatura apei a atins 40 grade C, se mai adauga un varf de cutit de bicarbonat de sodiu si se filtreaza. Dupa 6 ore de repaus se beau cate 2-3 cesti de ceai pe zi.
Frunzele de mesteacan intra in compozitia ceaiurilor antireumatic si diuretic.