Calitatea cea mai importantă a fiinţei umane este capacitatea sa de a-si crea şi de a întreţine relaţii cu membrii aceleiaşi specii. Aceste relaţii sunt absolut necesare pentru ca fiecare dintre noi să poată supravieţui, învăţa, munci, iubi sau procrea.
Relaţiile umane au mai multe forme, însă cele mai intense, cele ce produc o plăcere şi, uneori, o durere majoră, sunt cele familiale, amicale şi amoroase. În interiorul acestui cerc intern de relaţii intime, rămânem legaţi sau ataşaţi unii de ceilalţi prin intermediul unui “adeziv emoţional” numit generic IUBIREA. Abilitatea individuală de a forma şi menţine relatii, făcând uz de acest “adeziv emoţional”, este diferită la fiecare dintre noi. Unii par a fi capabili să iubească şi să stabilească relaţii intime în mod natural, iar alţi au carenţe emoţionale, având dificultăţi în a-şi face prieteni şi în a menţine o relaţie familială apropiată.
Atât capcitatea, cât şi dorinţa de a forma relaţii emoţionale sunt asociate cu structura şi funcţia anumitor părţi specifice ale creierului uman prin intermediul echilibrului neurotransmiţătorilor (substanţe chimice care permit transmiterea impulsului nervos). Aşa cum creierul guverneză simţurile vizuale, auditive, olfactive, gustative, centrii motori (permit mişcarea) şi ai gândirii, aşa guvernează şi componenta afectivă, permiţându-ne sau nu să iubim. Aceşti algoritmi cerebrali ce ne permit să creăm şi să menţinem relaţii se dezvoltă în copilărie. Experienţele din primii, şi cei mai vulnerabili, ani de dezvoltare evolutivă a individului, influenţează semnificativ formarea deprinderii de a forma relaţii emoţionale viabile. Empatia, afecţiunea, dorinţa de a împărţi şi împărtăşi, inhibiţia de a răni, de a face rău, capacitatea de a iubi şi de a fi iubit şi nenumărate alte caracteristici ale unei persoane (hotărâtă, competentă şi fericită) sunt asociate cu competenţele de bază, de ataşament, formate în copilăria timpurie, precum şi de-a lungul copilăriei propriu-zise.
DEFFINIŢIA ATAŞAMENTULUI:
În aria de dezvoltare a copilului, ataşamentul se referă la legătura, relaţia, specifică şi specială ce se formează între MAMĂ şi COPIL sau între primul îngrijitor şi copil. Relaţia de atasare are mai multe elemente-cheie: 1. este o legătură emoţională de durată cu o anumită persoană (mama); 2. această legătură conferă siguranţă, pace, confort, plăcere şi bucurie; 3. pierderea sau ameninţarea de pierdere a persoanei dragi determină un sentiment intens de anxietate. Cercetătorii au observat că pierderea/distrugerea relaţiei/ataşamentului MAMĂ-COPIL determină sechele funcţionale în ceea ce priveşte dezvoltarea tuturor relaţiilor interumane ulterioare pe care copilul le va angaja de-a lungul vieţii. O relaţie sănătoasă şi durabilă între COPIL şi MAMĂ sau ÎNGRIJITORUL PRIMAR (dădaca, bunica etc) se asociază cu o probabilitate crescută de creare de noi relaţii interumane normale, în timp ce un ataşament deficitar, sărac din punct de vedere sentimental, este asociat cu deficienţe emoţionale şi comportamentale pe parcursul întregii vieţi.
TEORIILE ATAŞAMENTULUI:
Preocuparea pentru crearea unei relaţii timpurii MAMĂ-COPIL a fost, de-a lungul timpului, obiectivul central al multor cercetări şi cercetători. Primele realizări, pe această filieră, au fost realizate de psihoanalistul René Spitz (1935) care a început prin a observa modul de dezvoltare al copiilor abandonaţi de mame în centre specializate – orfelinate. Aceste observaţii i-au permis să concluzioneze că MAMA este reprezentantul mediului extern şi, prin intermediul ei, COPILUL începe să-şi constituie propria obiectivitate. În 1958, Bowlby, elaborează o ipoteză complet diferită de cea a lui Spitz. El postulează că legătura care uneşte COPILUL de MAMA sa este rezultatul acţiunii unei serii de sisteme comportamentale, ale cărei consecinţe previzibile sunt aproximativ ca ale mamei. Mai târziu, în 1968, Bowlby defineşte comportamentul de ataşare ca pe o formă oarecare de comportament ce face ca o persoană să atingă sau să menţină o relaţie de apropiere cu un alt individ, datorită diferenţierii şi preferinţelor personale. Ca rezultat al interacţiunii BEBELUŞ-MEDIU ÎNCONJURĂTOR şi, în special, cu principala FIGURĂ a acestui mediu, adică MAMA, se crează anumite sisteme comportamentale, sisteme ce sunt active în comportamentul de ataşare. În general, relaţia de ataşare se produce în primele 8 până la 36 luni de viaţă. Pe scurt, Bowlby susţine că ataşamentul este compus din tendinţe comportamentale şi emoţionale, create prin menţinerea COPILULUI în apropierea fizică a MAMEI sau îngrijitorului.
FORME DE ATAŞAMENT:
Formele de ataşament se dezvoltă timpuriu şi au o probabilitate crescută de a persista pe parcursul întregii vieţi. Bazat pe modul în care indivizii răspund, privitor la figura MATERNĂ, când sunt anxioşi (speriaţi), Ainsworth, Blewer, Waters şi Wall au definit cele mai importante 3 coordonate ale ataşamentului, precum şi condiţiile familiale care le promovează, creând, astfel, un stil sigur, unul anxios şi/sau unul evaziv. • COPIII cu un ataşament sigur sunt capabili să-şi transforme surpraveghetorii într-o bază de siguranţă atunci când sunt supăraţi. Supraveghetorii lor sunt persoane sensibile la nevoile copiilor, de aceea, aceştia din urmă, au încredere că persoanele de lângă ei sunt disponibile, că le vor răspunde şi că îi vor ajuta, în caz de necesitate. În domeniul interpersonal, indivizii cu o formă sigură de ataşament tind să fie mai tandri, mai stabili şi cu relaţii personale satisfăcătoare; în domeniul intrapersonal, ei tind să fie mai optimişti, integraţi şi cu perspective coerente. • COPIII cu un ataşament evaziv afişează un dezinteres şi o detaşare aparentă vis-a-vis de prezenţa MAMEI pe parcursul perioadelor de supărare, tristeţe. Aceşti copii nu au încredere că vor fi ajutaţi, sunt suspicioşi cu ceilalţi indivizi, le este frică de apropierea interumană şi preferă să stea la distanţă de restul. • COPIII cu un ataşament anxios-ambivalent răspund cu anxietate intensă la separare şi comportamente de ataşament amestecate cu expresii de protest, furie şi rezistenţă. Datorită inconsecvenţelor emoţionale ale îngrijitorilor lor, aceşti COPII nu au aşteptări de încredere în şi de la îngrijitor (mama).
EXPERIENŢELE CARE PARTICIPĂ LA CREAREA RELAŢIEI MAMĂ-COPIL:
Gestul de a lua copilul în braţe, de a-l legăna, de a-l alimenta, de a-l privi cu atenţie, de a-l săruta şi alte gesturi afective asociate îngrijirii lui, indiferent de vârstă, sunt factori de constituire ai legăturilor emoţionale. Factorii esenţiali care leagă aceste experienţe sunt atât cantitativi, cât şi calitativi. Calitatea interacţiunii PĂRINŢI-COPII depinde de o multitudine de factori: 1) constituţia genetică şi temperamentală – modulează capacitatea de adaptare a individului; 2) factorii culturali, istorico-geografici, condiţiile socio-economice; 3) tipul de relaţie dintre părinţii copilului şi proprii părinţi – valoare predicitivă a relaţiei PĂRINTE-COPIL; 4) tipul relaţiilor intrafamiliale şi valenţele cuplului de adaptare la mediul social; 5) statusul psihiatric al părinţilor – patologia psihiatrică a unuia sau a ambilor părinţi; 6) dimensiunea familiei.
DRAGOSTEA PĂRINTEASCĂ şi relaţia PĂRINŢI-COPIL nu sunt elemente care să explice şi să determine, într-o oarecare măsură, un comportament adecvat şi o interacţiune optimă PĂRINŢI-COPII. Oamenii de ştiinţă consideră că factorul cel mai important în crearea ataşamentului este contactul fizic direct (îmbrăţişările, sărutările, mângâierile etc). Aceste acţiuni generează răspunsuri neuro-chimice specifice la nivelul creierului, ceea ce duce la o organizare normală a sistemelor cerebrale responsabile de ataşarea psiho-emoţională bivalentă (MAMĂ-COPIL/PĂRINTE-COPIL). În cursul primilor 3 ani de viaţă, creierul creşte în dimensiune, atingând aproximativ 90% din dimensiunea adultă, şi îşi fixează/definitiveză cea mai mare parte a sistemelor şi structurilor responsabile de întreaga funcţionare emoţională, comportamentală, socială şi fiziologică pentru tot restul vieţii. De aici porneşte şi ideea că experienţa ataşării duce la o relaţie şi o capacitate de relaţionare normală, sănătoasă din punct de vedere psiho-social, atunci când apare în primii ani de existenţă.
Legătura cea mai importantă din viaţa unui COPIL este reprezentată de ataşarea de MAMA sa, aceasta primă relaţie constituind “matriţa” biologică şi emoţională pentru oricare dintre relaţiile ulterioare ale actualui copil, viitor adult. O relaţie normală MAMĂ-COPIL, construită pe experienţele comune, repetitive, din copilărie, prefigurează o bază solidă, durabilă, pentru viitoarele relaţii. Actualmente, relaţia sau legătura de ataşare COPIL-PĂRINTE (mamă/tată) a căpătat importanţă extraordinară în dezvoltarea/evoluţia normală a oricărei fiinţe umane. În concluzie, SUGARUL/COPILUL este o fiinţă socială, care intră în relaţie socială cu MAMA sa încă din perioada de nou-născut. Interacţiunea PĂRINŢI-COPII este, în fond, un dialog social, schimbul fiind iniţiat de ambii părinţi, începând cu vârsta de 2 luni. Dr. Ana – Maria Rizea